Un fir de pătrunjel și-o amintire.

Încep să îmi intru în rolul de gospodină. Am terminat cu mutatul, curățenia și toată nebunia din ultima vreme. Am timp pentru mine. Am timp pentru noi. Și ce aș putea face cu atâta timp liber? Mai citesc o carte, mai arunc un ochi pe interneți... Zilele astea am avut timp să gătesc ceva și, mai ales, am avut chef să fac asta, așa că am făcut o tocăniță de cartofi că doar nu-l puteam lăsa pe Iubi cu burta goală. Am tăiat, am călit, am condimentat ca la carte. Ca la cartea din capul meu, pentru că multe din mâncărurile pe care le gătesc sunt întruchipări ale ideilor dubioase din capul meu. Și cum tăiam eu mărunt niște pătrunjel proaspăt mi-au venit în minte niște amintiri din copilărie.
Amintiri din copilăria mea, nu din cea a lui Creangă. Amintiri scoase la suprafață de mirosul pătrunjelului. M-am văzut pe mine cu vreo 15 ani mai tânără, acasă la mamaia la țară.
Sunt acolo, lângă masă, în ogradă și mă uit la ea cum toacă pătrunjelul pentru a-l pune în sucul de roșii. Roșii culese proaspete din grădină, așezate în târne de nuiele. Multe târne stau aliniate pe prispă, tixite cu roșii mari și zemoase.
O văd pe mamaia cum toacă pătrunjelul și ograda se umple de mirosul lui. Apoi tataia dă roșiile prin mașina de tocat în timp ce ne cântă cântecul lui trist:
Te-am zărit printre morminte,
Despletită și cernită,
Și vedeam cum îți curg lacrimi
Pe obraji înșiruind
...
Și-apoi ai plecat acasă
Și toți viii te-au urmat,
Iar eu din groapa cea rece
Te strigam neîncetat.
Mereu îl rugam să-mi cânte versurile astea. Nu știu de ce, dar mă impresionau într-un fel anume și-mi plăcea. Mamaia îl certa de fiecare dată: „Nu-i mai cânta fetii toate prostiile. Lasă morții și pune oala aia pe foc. Hai, Ionel, lasă fata în pace și du-te!”
Și el se uită la mine și-mi face cu ochiul scoțând limba în colțul gurii. Asta s-ar traduce prin: Lasă că îți mai cântă tataia. Nu ne luăm noi după ce zice ea.
Pătrunjelul pe care l-am pus zilele astea în mâncare miroase a copilărie. Mi-a aprins un beculeț în minte care a răspândit o lumină tristă. Caldă, dar tristă.
M-am întristat pentru că au trecut 3 ani de când nu am mai fost să-i văd. De 3 ani nu l-am mai auzit pe tataia să-mi cânte melodia cu mormintele și nici pe mamaia certându-l din cauza asta. Când vorbesc cu ei la telefon mă întreabă cum e la lucru, ce am mai făcut și mă expediază repede „că nu vrem să te deranjăm. Voiam doar să vedem dacă ești bine. Poate ai și tu treabă... Hai că ne mai auzim noi. Ai grijă.”
Și mă doare sufletul din cauza asta. Mi-ar plăcea să îi văd mai des, dar locuim în capete diferite ale țării ăsteia. Mi-ar fi plăcut să-i am aproape în momente importante (la majorat, la absolvire), dar am trecut cu vederea și am înțeles că nu se poate... așa mi s-a zis.
Mi-ar fi plăcut să îi am aproape pentru că sunt oamenii de care îmi e cel mai dor pe lume asta. Mi-e dor la modul grav. Îmi lipsesc mulți oameni, mi-e dor de multe persoane, dar nu așa.
Mereu le zic că la majorat n-au fost, la absolvire nu, dar la nuntă nu-i mai iert. Și mamaia râde mereu și zice: S-apuc eu ziua aia să te văd pe tine măritată. Las că n-ai nevoie de babe la nuntă. Nu faci nuntă pentru mine...
Știu mamaie, n-o fac pentru tine. Dar o să vreau să fi acolo. Pentru că altfel n-o fi nunta nuntă. Păi da altfel cum? Să n-am eu poze cu tine de la nunta mea? Ai fost la atâtea nunți în viața asta și tocmai la a mea să nu vii? Păi treabă-i asta?

Am aberat, dar am scris rândurile astea cu o oarecare emoție pentru că nu abordez des subiecte de-astea sensibile, de familie, apropiate de inima mea. Pătrunjelul e de vină. El mi-a scos dorul ăsta la suprafață. Mi-e dor de ei mereu, dar acum parcă mi-e și mai dor...
Pătrunjelul e de vină pentru postarea asta, așa că nu dați vina pe mine.

*sursă foto: Mihaela (cea mai mică și mai roșie din poză)

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”

Cam așa a fost la November Notes in Social Media