S-a cam așternut praful pe aici...

Acuș se fac două luni de când n-am mai scris nimic. S-a așezat praful pe blogul ăsta de mi-e groază să mă apuc să-l șterg. În tot acest timp s-au întâmplat o grămadă de chestii care mi-au stat pe tastatură, ca să zic așa, și m-au împiedicat să scriu. Idei am avut. Zilnic. Mânuța din capul meu a scris în continuu dar n-a avut cine să le transcrie. Nu încerc să mă scuz pentru că n-am mai scris. Încerc doar să justific cumva lipsa articolelor, să înțeleagă lumea de ce e liniște pe aici.
M-am mutat. Din nou. A treia oară în nici 12 luni. M-am mutat din două motive: de nevoie și de drag. M-am mutat cu un om drag care de azi înainte îl veți găsi aici sub pseudonimul de „Iubi”. Da. O să-l numesc Iubi pentru că asta e. Urăsc apelativul ăsta (in real life nu îi spun așa) dar mă amuză totodată. Așa că m-am mutat cu Iubi de pe 1 august.

Ne-am găsit un apartament simpatic într-un capăt de oraș. Cuibușorul nostru părea prezentabil și drăguț cu toate că ne cam rupe la buzunare prețul (240 de euro pentru două camere nu e tocmai ieftin). Așa că în câteva zile ne-am mutat cu cățel, cu purcel în noua căsuță. Doar că nu mică ne-a fost mirarea când am văzut că avem o groază de musafiri. Gândaci de bucătărie, mai exact. Ne-am panicat, ne-am scârbit, apoi ne-am calmat, am chemat un nene să facă o dezinsecție și lucrurile au revenit la normal. Apoi am zugrăvit în toată casa, ajutați de părinții mei fără de care n-am fi reușit. Nu credeam că e atat de greu să dai cu un trafalet pe perete, dar vai de capul meu cât am putut munci zilele alea. Am spălat și-am frecat podele și mobilă și geamuri de mă mir că mai am unghii. Încet, încet a început să arate și apartamentul nostru a casă în care îți vine să dormi și bucătăria a loc în care-ți poți bea cafeaua dimineața.
Acum am mai limpezit lucrurile. Ne-am așezat cât-de-cât. Am dulap cu haine, dulap cu papuci. Am masă curată în bucătărie și cadă frumoasă în care să pot face o baie liniștită, ca un om normal.
Așa că în aproape o lună, apartamentul a devenit „acasă la noi” sau „casa noastră”. Sună ciudat dar frumos în același timp.
Într-un interval foarte scurt de timp am început să simt că totul este al nostru și foarte puține lucruri sunt ale mele. E așa frumos să fiu acasă, să gătesc pentru noi, să vină oameni în vizită la noi, să facem cumpărături pentru noi.
Dacă cineva îmi spunea acum 3 luni că o să zugrăvesc apartamentul nostru și că o să gătesc pentru noi în bucătăria noastră i-aș fi râs în față. Dar lucrurile s-au aliniat exact așa cum am vrut eu și sunt liniștită și fericită. Sunt din ce în ce mai fericită, de fapt. Mi-e drag să ajung acasă și să fac ordine (pentru că nu ne-am instalat chiar de tot... mai avem de aranjat dormitorul). Zâmbesc tâmp, a mândrie când văd că mă simt din ce în ce mai acasă.
Avea dreptate mama când a zis că „omul sfințește locul”. De când ne-am mutat aici, apartamentul ăsta are cu totul și cu totul altă înfățișare. Puteam să filmăm o emisiune de-aia cu redecorări și să facem la sfârșit o comparație de genul „before and after” și nimeni nu ne-ar fi crezut că e același apartament.
Acum arată bine, dar doar noi știm cât am muncit pentru asta. Câți nervi am vărsat. cât timp am investit și mai ales, cu cât drag am muncit știind că muncim ca să ne fie nouă bine.
Acuma toate încep să se așeze la locul lor. Ne mai lipsește un suflet în casă. Dar va veni în curând și un patruped blănos și mieunător să ne încălească sufletele. Wait for it...
Acestea fiind spuse, vă dați seama că printre picături de lavabilă, soluții antigândaci și mormane de mobilă n-am reușit să mă adun să scriu. Încerc să mă organizez, să-mi pun ordine în viață, apoi în gânduri și mă apuc de treabă.
Până atunci, scuzați-mă puțin că trebuie să merg să spăl vasele și să dau cu mătura...

„Acuma ești și tu femeie la casa ta...” - așa-mi zicea mamaia ieri la telefon și încep să o cred...