Părere de femeie: rugby-ul e balet de categorie grea


În ultimul timp mânuța din capul meu tot scrie. Și scrie, și scrie și nu pot să-i mai fac față. Nu apuc să transcriu eu pe hârtie tot ce-mi scrie ea în cap. Idei peste idei, tropăie toate. Subiectele sunt la fel de diverse și de colorate ca florile de primăvară.
Una dintre idei mi-a venit acum vreo săptămână și ceva când am fost ultima data la un meci de rugby. Într-o sâmbătă, mai exact pe 9 aprilie. De atunci tot vreau să scriu despre asta și nu reușesc. Vă dați seama că nu mă apuc să scriu nici o cronică de meci nici o chestie foarte tehnică despre ceea ce înseamnă rugby-ul. Părerea proprie și personală despre sportul ăsta este tot ceea ce pot împărtăși cu voi. Azi m-am apucat să scriu pentru că a avut loc un meci de fotbal între Poli Timișoara și ceva echipă din Hunedoara (dacă nu mă înșel). Mi-a fost newsfeed-ul plin de poze de la meciul păcii: suporteri, tribune, stadion, bla bla. N-am înțeles nimic. Nici nu m-am chinuit. Dar ceea ce am observat m-a făcut să mă apuc de scris...
Era o poză din tribuna (suporteră a echipei Poli, din câte am observat eu). Suporteri cu torțe aprinse, fulare, steaguri fâlfâinde ș.a.m.d. Mie nu mi-a transmis nimic poza aia. Sunt eu insensibilă, poate. Era fum mult și foc (sau așa părea) și mult alb și violet (pentru că Poli!), Niciodată n-am fost o fană a fotbalului. Nu l-am înțeles. N-am vrut. Nu m-am chinuit. Țin minte că eram mică și mă uitam cu tata la meciuri și strigam „Hai Omonia!” când avea Naționala meci. Și-am mai mers la un meci pe vremea când echipa Jiul Petroșani era capabilă să joace cu Dinamo. Atunci, fanii echipei Jiul (sau suporterii, sau cum s-o fi chemând ei), strigau din adâncul pipotelor câteva cuvinte dulci către jucătorii echipei Dinamo. Aș reproduce cuvintele respective, dar suntem în post și nu se cuvine. Astea-s singurele mele amintiri legate de sportul ăsta.
Și plecând de la poza respectivă, care pentru unii reprezintă esența și mândria, am făcut așa în căpșorul meu o comparație între cum arată și cum se comportă oamenii din tribune la un meci de fotbal, respectiv la unul de rugby. Diferență de la cer la pământ!
După cum spuneam și la început, nu pot să-mi dau cu părerea despre felul în care joacă băieții: nici la fotbal nici la rugby. Sportul nu e tocmai punctul meu forte. Dar pot vedea, cum se comportă oamenii.
La meciuri de rugby am început să merg de vara trecută. De fiecare dată când mi-a permis timpul am fost prezentă la fiecare meci al echipei Timișoara Saracens, jucat în Timișoara. Am stat 3 ani de zile în același cămin cu mulți din jucătorii echipei, și-i cunosc și-s oameni foarte faini. La primul meci m-am dus de curiozitate. La următoarele de drag.
Am așa o senzație faină de fiecare dată când sunt pe stadion. Repet! Nu înțeleg încă toate regulile jocului și nici toate semnele arbitrilor pe care-i spurcă mereu un nene nebun din tribune. Dar cu așa un zvâc sar în sus de pe bancă de fiecare dată când e pe cale să se înscrie un eseu... și tac și mă uit cu ochii mari de fiecare dată când se execută câte o lovitură de pedeapsă sau când se încearcă o transformare (eh? vedeți că mai știu și eu câte ceva...)
Ceea ce se întâmplă pe teren e treaba băieților. E munca lor, Meritul lor. Noi, din tribune nu putem decât să ne bucurăm și să aplaudăm. Prima dată eram uimită de felul în care se izbesc unii de alții, de felul cum se trântesc la pământ și se calcă pe cap. La propriu. E un sport violent care de multe ori se termină cu răni, bandaje și copci.
Pe cât de violent este sportul în sine, pe atât de calmi și civilizați sunt oamenii din tribune. Nu se cântă versuri împotriva echipei adverse, nu se înjură jucători, nu se țipă fără rost. Ok, mai e câte un nene care mai înjură câte un arbitru, dar na... fiecare pădure își are uscăciunea ei.
Se aplaudă, se strigă cuvinte de încurajare.Hai Timișoaraaaa! Se aplaudă și atunci când înscrie echipa adversă. Impresia cu care plec de la fiecare meci e faptul că suporterii Timișoarei sunt civilizați. Știu când să țipe, când să tacă. Știu să-și respecte adversarul și să-și încurajeze echipa.
E așa o emoție pe care n-o pot descrie în cuvinte atunci când la sfârșitul meciului băieții rămân pe teren să-și salute suporterii. Și aplaudă toți. Se aplaudă unii pe alții. E așa frumos de nu-ți mai vine să pleci acasă.
Din punctul meu de vedere rugby-ul este combinația dintre putere și educație. Unii poate văd sportul ăsta ca pe ceva barbar, dur, dar uită să privească și partea cealaltă. Felul cum se vede că toți jucătorii sunt o echipă: la propriu! Se vede cum se ajută reciproc, cum muncesc împreună, cum se bucură și se strâng în brațe bucurându-se de victorie.
Ah, și nu există termen de comparație între fotbal și rugby. În afara faptului că ambele sunt sporturi de echipă și că se joacă pe stadioane, altceva nu văd să aibă în comun. La fotbal se aleargă mult, se pun piedici și la cea mai mică lovitură se tăvălesc jucătorii pe jos de zici c-au fost împușcați. La rugby se plachează unii pe alții ca bivolii din sălbăticie și continuă să joace și cu capetele sparte. Bărbați feroce, domle! Am văzut destule meciuri dar n-am văzut niciun jucător tăvălindu-se pe jos și dramatizând ca o prințesă care și-a rupt unghia.
Nu vreau să fiu rea sau să judec. Gusturile nu se discută. Fanii fotbalului poate găsesc în sportul ăsta ceva frumos, care merită să te uiți la o grămadă de oameni cum aleargă o oră jumate după o minge. Doar aleargă. Eu mai bine m-aș uita la un concurs de 100m garduri în loc să mă uit la fotbal. Și acolo se aleargă, dar mai e și un pic de spectacol.
Rugby-ul e spectacol! Asta e. E balet de categorie grea.
De mică am avut așa o înclinație spre chestiile mai „deosebite”. Mă uitam la wrestling, îmi plăcea culoarea albastru și de când mă știu nu-mi place culoarea roz. Numiți-mă ciudată, dar de câte ori am avut ocazia am afirmat că nu sunt 100% fată. Poate de asta prefer eu chestiile astea mai dure.
Vă las aici câteva poze ca să vedeți un pic așa despre ce-am vorbit eu aici.
Stadionul Dan Păltinișanu 





Pregătirea loviturii. Frumos moment. 

După cum spuneam: balet de categorie grea.

Sfârșit de meci.

Timișoara Saracens

Sursa foto: pagina de Facebook Timișoara Saracens Rugby Club
Fotograf: Ewald Gruescu Photographer

Comentarii

  1. VIOLÉNT, -Ă, violenți, -te, adj. (Despre ființe) Care are o fire nestăpânită, care se înfurie ușor, impulsiv, brutal, irascibil. ♦
    rugbyul nu este un sport violent. din contra!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da. Așa e.
      Poate trebuia să folosesc cuvântul „dur” în loc de „violent”...

      Ștergere
    2. Felicitari pentru "parere". Prespun ca pot sa dau share

      Ștergere
    3. Mulțumesc frumos. Sigur că orice share e apreciat :)

      Ștergere
  2. Daca ai sti cat de frumosi sunt si cei care muncesc si realizeaza ceva ! Gandeste-te la femeile care strunesc un cal, sau mulg o bivolita (ca eu nici nu stiu cum arata ugerul lor...). Sau muncitoarele din fabrica, sau infirmierele ! Si sa dai la matura toata ziua e un dans. Un student povestea in autobus ca pe vremea cand dadea la lopata in constructii in Italia 10 ore pe zi era frumos, puternic, nu pufos ca "acum" (si nu era la mare distanta in timp, desigur). Deci MUNCA, nu politica. cam asu tra sor o

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Produse drăguțe de la Marillys.ro

22 și 5 ani: clarificare de situație

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!