Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

În ultimele zile am citit zeci de articole. Aproape toate despre #colectiv. Nu mă pot opri. Am intrat chiar și pe Mediafax ca să văd ultimele știri. Și eu nu fac chestia asta. Sunt un om nașpa și nu prea citesc știri, nu mă uit la știri. Și mai sunt și licențiată în comunicare și-ar trebui să mănânc media pe pâine, dar... Dar printre articolele astea triste și chiar macabre, am găsit, habar n-am cum, articolul ăsta. I-a dat cineva share, dar nu-mi amintesc cine. L-am citit și-am plâns. La birou. Mi-au dat lacrimile, la propriu, dar a trebuit să mă abțin că eram la lucru. Altfel aș fi plâns în hohote. Mai mult ca sigur. Dacă aveți răbdare să citiți până la final articolul respectiv (e destul de lung) o să vedeți că e vorba despre închiderea Minei Petrila din Valea Jiului. Sunt cuvinte ale minerilor care parcă sunt scrise cu cărbune ud. Udat de lacrimi. M-a atins exact la una din corzile mele sensibile care e destul de greu accesibilă: tata! Greu mă atinge ceva în zona aia... și o să vă povestesc de ce...
Sunt fată de miner. Miner cu brațe puternice și inimă mare. Sunt fata lui tata. Și nu în sensul ăla tâmpit. Mereu am fost fata lui tata, dar niciodată nu am simțit că aș avea legătura aia ideală cu el. Mereu am avut tipul ăla de relație de genul lasă-mă să te las. Fiecare și-a văzut de treaba lui și nu și-a băgat nasul în treburile celuilalt.
Tata e genul de om care tace și face. Și de obicei știe ce-are de făcut. E un bărbat puternic, frumos și calm. Calitățile astea 3 le-am apreciat mereu la el. Mai ales calmul ăla... niciodată n-are nimic de obiectat, nu țipă, nu se ceartă. Toate astea persistă până în momentul când l-ai călcat pe bătături. Atunci își arată colții și te bagă în mă-ta fără să stea pe gânduri.
Mereu mi s-a spus că semăn cu el. Fizic.Nu știu ce să zic despre caracterele noastre, dar pe undeva văd o parte din el în mine. Mereu e acolo. Știu asta.
Tata a fost miner o viață. O viață de om! Mai bine de 20 de ani a lucrat în fundul pământului să scoată de-acolo cărbunii ăia nenorociți. Lucra în 4 schimburi negre alături de alți tați care-și cărau sufletele prin adâncuri întunecate ca să scoată de-acolo banii de pâine pentru familiile lor.
Așa-i în Vale. Tata e miner, mama e casnică și de cele mai multe ori apare câte-un copil, doi, trei. Familia tipică din Valea Jiului. Sau cel puțin așa era pe vremea mea. Acum văd c-au mai răsărit și tați care nu poartă salopete și lămpi frontale pe căști. Mai sunt și de-ăia cu cravată și diplomat. De fapt au fost mereu, dar n-am avut eu ochi să-i văd. L-am văzut mereu pe tata.
Îmi amintesc că eram micuță și când pleca la schimbul 4 (adică undeva pe la 10 seara) ne chema pe hol să ne pupe. Pe mine și pe mama. Și țin minte că mereu când mă pupa îmi atingea ochelarii cu nasul și mă enerva de fiecare dată pentru că-mi lăsa urme pe ei. Nervi de copil.
Abia când am crescut am realizat cu ce privire se uita mama la el de fiecare dată când pleca. Abia când am crescut am putut să citesc în ochii ei cuvintele alea nerostite: sper să te întorci întreg. 
Nu vreau să mă gândesc cum e să trăiești o viață întreagă cu gândul că poate bărbatul tău nu se va mai întoarce niciodată acasă. Cum poți să dormi când știi că omul tău iubit scobește pămntul să scoată de-acolo o pâine pe care să o aducă pe masă? Să știi că acum îl săruți și s-ar putea ca mânie să nu mai vadă lumina zilei...
Am auzit multe povești de la tata. Cum că acolo jos e o beznă atât de densă încât fără lămpi e atât de întuneric încât nu-ți vezi nici propria mână și că e ca și când ai ține ochii închiși. Poate un pic mai întuneric. Și că lucrează în praf și-n unele zone e atât de mult noroi încât depășește marginea cizmelor. Cum să-ți imaginezi așa ceva? Am închis ochii de multe ori și-am încercat să văd mina. Am văzut doar întunerc. Tata mi-a zis că întunericul pe care-l văd eu e bun și frumos și că nu mă poate ucide... însă mina da!
În 20 de ani de minerit a trăit și a văzut multe. Și-a văzut colegi îngropați de vii, a văzut degete secerate... aproape și-a pierdut chiar el o mână din neatenția unui coleg ortac. Nu s-a plâns niciodată.
Nu l-am auzit niciodată pe tata zicând că-și urăște locul de muncă. Niciodată! Și am aproape 23 de ani! Eu lucrez la birou, cu climă, căldură și tot ce trebuie. Stau pe scaun, vorbesc la telefon și bătătoresc tastele laptopului și n-aș putea spune că iubesc ceea ce fac. Mă plâng des din cauza asta. Tata n-a făcut-o niciodată.
A iești la pensie de ani buni. Cred că-s vreo 7. Niciodată nu s-a plâns. Mereu l-am auzit zicând un singur lucru: „Bine c-am ieșit sănătos și întreg din mină. Atât am vrut. Să apuc o pensie sănătoasă și uite-mă!” Și mama are aceleași gânduri. Și eu. Nu contează ce-a fost. Important e că e sănătos și că e cu noi. Măcar nu l-a înghițit pământul. La propriu. Așa cum s-a întâmplat cu alții care au intrat în mină și n-au mai iești de-acolo.
Gândiți-vă că și tata și tataia și unchiul meu au fost mineri. Toți trei sunt pensionari fericiți acum. Sunt oameni împliniți care și-au văzut copiii mari și acum se bucură de soarele care le încălzește sufletele. În jurul ochilor, încă au urme de praf de cărbune, dacă te uiți atent... Poate mi se pare mie.
Anii de minerit au lăsat urme adânci. Unele sunt brăzdate pe chip, în bătăturile din palme. Dar cele mai grele sunt urmele lăsate în suflet. Acolo zace o comoară mai valoroasă decât tot cărbunele pe care l-au scos brațele alea puternice ale lor. Acolo zac amintiri pe care nu le poate înțelege nimeni. Rămân închise undeva în adâncuri. Au fost create în adâncurile minelor și rămân îngropate în adâncul sufletelor.
Dar minele din Valea Jiului se închid rând pe rând. Nu se mai investește în ele așa că „Noroc bun!” n-o să se mai rostească mult timp prin părțile alea de țară. Se scot ultimii vagoneți cu cărbune, se atârnă ultimele căști în cui, se sting ultimele lămpi.
Se închid porțile. Se pun lacăte. Se aruncă cheile.
Ortacii își zâmbesc trist. Sunt fericiți că sunt întregi și pot dormi cu capul pe pernă. Pot respira aerul curat al munților. Își pot săruta copiii de noapte bună.
Dar pâinea...??

sursă foto

Comentarii

  1. MARE ADEVAR , FRUMOS ARTICOL BRAVO...

    RăspundețiȘtergere
  2. IA zi, si in 90 a fost la plimbare cu colegii prin bucuresti?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. vin-o in vale si sigur vei primi raspuns la intrebare !

      Ștergere
    2. Si spune tu... ce legatura ai tu cu "plimbarea prin Bucuresti"?
      Ce sti tu despre asta?
      In alta ordine de idei... foarte frumos si real articolul... parca ai descris pe tata... cred ca au niste trasaturi de caracter comune

      Ștergere
    3. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

      Ștergere
    4. @Raluca Neacsu: Mă bucur enorm că ți-a plăcut. Trăsăturile astea ar trebui să le aibă orice bărbat adevărat, din punctul meu de vedere. Până la 23 de ani am întlnit puțini reprezentanți ai sexului masculin pe care să-i pot numi cu adevărat „bărbați”, dar cu siguranță tata e unul dintre ei :)

      Ștergere
    5. si tu anonim in 92 cu cine ai votat?

      Ștergere
  3. ce nu inteleg multi e ca cei care s-au plimbat atunci prin Bucuresti, au fost primii care si-au bagat prima ordonanta data sau sunt de mult oale si ulcele. cei care au vrut sa munceasca si-au dus anii de munca la bun sfarsit ... insa foarte multi au o mare problema, cand aud cuvantul miner, fac o fata de "spart borcane"... dar cele scrise de Andreea e realitatea de atunci, si cred ca si de acum.... de fapt ea( realitatea asta) a existat tot timpul....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pentru mulți „miner”= mineriadă. Dar nu e deloc așa... Lucrurile alea s-au întâmplat, e adevărat. Dar acum țin de domeniul trecutului. Cu mineriadă sau fără, minerii tot mineri sunt și tot în adâncul pământului își rup oasele pentru o leafă de nimic...

      Ștergere
    2. dupa atatia ani inca nu-si da seama nimeni ca mineriada a fost un produs al puterii de atunci? nu va dati seama ca oamenii aia sau dus la Bucuresti crezand ca salveaza tara ? a fost o masa mare si puternica manevrata in scopurile altora. daca Iliescu scotea armata era o noua revolutie ... asa a scos minerii...

      Ștergere
  4. Foarte adevarat , era munca grea si periculoasa. In timpul facultatii am coborat si eu in Mina Vulcan si m-am ingrozit vazand conditiile in care lucrau. Dar e usor sa comentezi si sa iti dai cu parerea in nestiinta de cauza dupa ce zaci o zi intreaga in spatele unui birou , din pacate, doar noi cei care am crescut in Vale intelegem pe deplin acest articol...Tot respectul pentru tine si tatal tau , ii doresc sa fie sanatos si sa se bucure inca multi ani de pensie, caci din pacate stiu muuulte cazuri in care si-au distrus bietii sanatatea si au plecat mult prea devreme dintre noi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Asemenea vă dorim și noi.
      Da, din păcate e greu de imaginat un astfel de loc de muncă... doar din poveștile tatălui meu am încercat să expun pe cât posibil un fel de imagine, dar e foarte greu. Prea greu. Cu toate astea, după cum spuneam și în articol, n-am auzit nici un miner plângându-se de locul de muncă pe care-l are.

      Ștergere
  5. Sunt si eu miner si sunt mandru de cea ce fac,am citit cu atentie si ma gandesc la fetita mea care o pup zilnic cand plec la sut si mai rau imi vine in minte mereu o perioada grea de anu trecut cand am avut un accident destul de grav care era sa ma lase fara degetele de la picioare si mai rau imi vine in minte privirile si emotiile sotiei cand a fost chemata la spital si astepta pe hol sa ies din sala de operatie,cand i=am vazut chipul plans si disperat am incercat so imbarbatesc si so fac sa inteleaga ca nui asa de grav si ie bine ca mia fost salvat picioru si ca nu am fost mai grav,nui o viata usoara dar cu toate astea gobor iara zilnic la 500 metri si imi castig painea pt fam FOARTE FRUMOS ARTICOLU BRAVO

    RăspundețiȘtergere
  6. Sunteți exact genul de om despre care am scris. Înfruntați moartea zi de zi și nu va plângeți niciodată. Orice om care suferă un accident de genul la locul de muncă nu se mai întoarce acolo. Minerii nu sunt așa!
    Vă mulțumesc din suflet pentru apreciere și vă doresc toată sănătatea din lume și dvs și familiei.

    RăspundețiȘtergere
  7. felicitari pt articol!!!!sunt fata de miner!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Felicitări, și eu sunt fată de miner,si sotul meu a fost miner dar a ajutat bunul Dumnezeu și au ieșit la pensie sănătoși. Când pleca sotul meu la muncă ne pupa, pe mine și pe copii de parca era pentru ultima oara, pleca dar nu știam dacă se mai întoarce întreg..

      Ștergere
  8. Sunt fata de miner si la randul meu sunt si eu al naibii de mandra...stiu ce inseamna "pupul"tatalui de pe hol inainte de plecarea la "şut",am trait durerea ranilor lui cu toate ca "pe tati nu il doare,o sa treaca repede",mi-a zăcut sufletul pe holurile spitalelor rugandu-ma sa se intoarca cu noi acasa....Pentru mine MINERII sunt eroii mei

    RăspundețiȘtergere
  9. Si eu sunt fata de miner si sunt mandra

    RăspundețiȘtergere
  10. SUNT UN MINER CARE ITI CUNOASTE TATAL,BUNICUL SI UNCHIUL. SI DA SUNT MINER SI NU IMI ESTE RUSINE SUNT UN OM CARE A LUCRAT 22 DE ANI IN MINERIT SI INCA MAI LUCREZ DAR NIMENI NU STIE CAT ESTE DE GREU SI CE POARTA IN SUFLET UN BIET MINER.SA FI MANDRA DE TATAL TAU .

    RăspundețiȘtergere
  11. Pentru aia ce comenteaza de mineri...Va doresc o ora sa intrati inauntru cu colivia sa pasiti 10 pasi si sa va intoarceti dupaia sa comentati cum si ce..Sa mancati cu sobolani cat pisica sa inhalati praf in loc de aer sa va raniti si bandaju sa fie prafu de carbune sa vedeti atunci,Am un tata model un miner inrait pensionar acum pentru mine e o bucurie ca a iesit la pensie pt el nu ptr ca ii e dor.Nu stiu cati lucrati care cititi aici dar cati va iubiti locul de munca cum si-l iubeste un miner.? Va doresc la toti critici o ora de mina

    RăspundețiȘtergere
  12. Si eu sunt fiu si de miner si la fel sunt mandru de asta !!!! ceea ce s-a scris in articolul asta e parca e copia vietii mele e exact la fel ... bravo

    RăspundețiȘtergere
  13. Eu sunt un miner,din Motru,mandru si gata oricand sa mai imbratisez aceasta meserie nobila,minerii nu sunt oameni,sunt TITANI,sunt un miner poet si multumesc tie cat si copiilor mei ,fiindca si ei gandesc la fel,mereu mandrii de tatal lor!

    RăspundețiȘtergere
  14. Si eu sunt fiu de miner din LONEA si ma mandresc cu tatal meu care din pacate a plecat acolo unde si-a petrecut 33 de ani din tineretea lui pentru ca noi sa avem o viata mai buna.Pentru noi, cei care ne-am nascut in Vale,intelegem in parte ce inseamna sa fi copil de miner.De aceea consider povestea Andreei povestea mea,aproape identica in fapte si intamplari, chiar daca eu am trait-o cu doua generatii inaintea ei.Sunt convins ca toti minerii au un caracter deosebit si spun asta pentru ca am avut onoarea sa-i cunosc.Curajul de a sfida moartea in fiecare zi, face din miner un erou.Acesti eroi niciodata nu s-au plans,niciodata nu au facut pasul inapoi. Cunoscand toate pericolele, ei ,continuau sa intre in abataje dupa carbunele negru.Iar cei care acum incearca sa ia painea de la gura copiilor nostri sunt oameni fara scrupule care s-au imbogatit de pe urma muncii minerilor.Eu consider inchiderea minelor o crima in fata umanitatii si trebuie pedepsita ca atare.Ce va fi, nu stiu dar sunt sigur ca minerii nu vor renunta niciodata.

    RăspundețiȘtergere
  15. Frumoasa scrisoare si felicitari .Eu sunt inginer minier si am lucrat in minele din Valea Jiului si as dori ca cei care nu cunosc si nu inteleg viata de miner si cum lucreaza acestia sa intre macar o singura data in mina si doar sa viziteze un abataj frontal si apoi cu siguranta nu vor mai vorbi despre aceasta grea , dar respectata meserie.Pacat ca acesti guvernanti inainte de a ne subaprecia sa vina in mina doar o singura data si cu siguranta atunci vor intelege ce inseamna viata de minier sa pleci de acasa si sa nu sti daca te mai intorci sa vezi lumina zilei si asta doar pentru o paine neagra si amara.As sugera tuturor sa asculte IMNUL MINERILOR si sa caute sa inteleaga de ce mineri se saluta cu NOROC BUN .

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Un fir de pătrunjel și-o amintire.

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”