Tanti de la 3

 Azi mi-am adus aminte de cineva. O persoană dragă mie. O vecină din blocul de vis-a-vis. Una din puținele vecine pe care le-am îndrăgit cu adevărat. O femeie care emana drăgălășenie și căldură de fiecare dată când vorbeam cu ea. Azi mi-am adus aminte de „tanti de la 3” sau „tanti cu râsul de vrăjitoare”. Așa obișnuiam să o numesc în sinea mea. Niciodată n-am știut cum o cheamă cu adevărat... de fapt nici n-a contat. Mi-a zis mama de câteva ori cum o cheamă de fapt, dar n-am reținut. Pentru mine a fost mereu tanti de la 3.

Tanti de la 3. O femeie care contrazice un pic vorba copil cuminte și babă frumoasă n-ai să vezi. Ei bine, tanti de la 3, pentru mine e o babă frumoasă. Zâmbetul ei era mereu prezent pe fața plină de riduri. Nu știu nimic despre viața ei personală. Nu știu dacă a fost măritată, dacă a avut copii sau nepoți. Mereu o vedeam la bancă cu celelalte băbuțe de la bloc. Mereu râdea. Doamne, și ce râs avea. Râs de vrăjitoare. Dar nu de vrăjitoare rea. Avea genul ăla de râs hăhăit și zgomotos de îl auzeam din casă.
Am crescut cu tanti de la 3. Aproape fiecare vecin de la bloc m-a certat măcar o dată pentru că rupeam frunze din gard sau pentru că, prunc neastâmpărat ce eram, călcam iarba verde sau furam pere din copacul de la geamul Iuliei. Sincer, la mine în bloc trăiesc mulți bătrâni antipatici. Și tare mă mir că încă trăiesc. Nu le vreau răul, Doamne ferește! Dar parcă-s veșnici. Unii arată exact așa cum erau acum 15 ani când mă certam cu ei când făceam gălăgie în scară.
Tanti de la 3 niciodată nu m-a certat. Se citea în privirea ei că-i plac copiii. Mereu râdea cu noi și ne oprea să ne întrebe ce facem sau ce fac ai noștri. De parcă nu îi vedea în fiecare zi...
Și eu am crescut, și tanti de la 3 a îmbătrânit și mai tare. Și râsul ei nu mai răsuna decât foarte rar în fața blocului. De când am plecat eu la facultate o vedeam mai mereu stând pe geamul ei de la etajul 3. Mereu îmi făcea cu mâna și striga după mine:
- Ceee mai faci, Andreea?
- Bine, un pic pe acasă...
- Cum e la facultate? Kuki ce mai face? 
- Bine, toată lumea e bine. Kuki e la lucru...
- Foarte bine! Să-i spui că-l pup.
Cam astea erau discuțiile zilnice. Întreba mereu de Kuki, cu toate că nu cred că au făcut cunoștință vreodată. Știa numai că e iubitul meu și îl vedea în fiecare seară când mă conducea acasă. Și îi făcea și lui cu mâna de pe geam. Ne făcusem amândoi un obicei din a ne uita sus, spre geamul ei, să vedem dacă e acolo...
Dar într-o zi m-am uitat în sus și tanti nu mai era la geam. Nici a doua zi, nici a treia. Nici peste o săptămână nici peste o lună când am fost acasă la Petroșani. Și am întrebat-o pe mama dacă știe ceva de ea, dar mi-a zis că nu. Și m-am tot uitat în sus spre geamul ei. Poate-poate o să apară acolo să întrebe din nou cum îmi merge la facultate. Dar n-a mai apărut. Nici măcar becul de la bucătărie nu mai era aprins...
Și mi s-a făcut inima mică-mică în ziua când am aflat că de fapt tanti de la 3 nu mai este. Iulia mi-a spus că a murit... nu știu când, exact și nu știu nici de ce. Probabil a fost bolnavă, probabil Dumnezeu era trist și avea nevoie de cineva cu râsul colorat și așa s-a hotărât să o ia pe tanti de la 3 Sus la El.
Râsul ăla de vrăjitoare drăguță, vocea ei pițigăiată... nu o să le mai aud. Nu o să mai văd pe nimeni la geamul de la 3... nu o să mai strige nimeni după mine să mă întrebe ce fac...
Tanti de la 3... nu pot decât să sper că sufletul dumneavoastră râde și acum la fel de zgomotos cum râdeați dumneavoastră odată... sper să vă uitați de Sus de acolo la noi și să ne faceți cu mâna în fiecare seară când ajungem pe străduța de la bloc.
Un lucru e sigur... multă vreme o să mă tot uit la geamul de la 3... poate totuși cineva o să-mi facă cu mâna și o să-mi zâmbească de acolo...

Pentru tanti de la 3...