Momente gri.
Sunt momente in viata cand simt nevoia sa tip, sa urlu, sa zbier, sa poata auzi toata lumea ce ma macina pe interior. Sunt momente cand simt ca totul in interiorul meu se prabuseste brusc, si nu ma pot impotrivi. Nu pot decat sa stau, sa fiu martora distrugerii mele interioare. In momentele acelea ma uit in stanga si-n dreapta in speranta ca cineva va fi acolo pentru mine; in speranta ca va fi acolo sa ma ajute, dar nu e nimeni. Nu pot sa spun nimanui ce e in sufletul meu cu adevarat. Practic pot sa spun tuturor asta, dar ce sens are? Nu are nicio logica sa spun lucruri care poate pentru altii sunt nimicuri. Nu are rost sa ma destainui cand stiu ca tot ce voi auzi va suna cam asa : "totul va fi bine" , "lasa ca vei trece peste" sau "nu mai pune totul la suflet" . Nu are rost, de fapt, nu vreau sa aud asta! Nu vreau sa aud lucruri pe care deja le stiu destul de bine. Nu am nevoie de aceste incurajari, care nici macar nu vin din suflet, ci din bun-simt.